Strada evadarii
Ionut are 17 ani si e elev in clasa a VI-a. A trecut prin multe si viata l-a invatat de mic cum sa aiba grija de el si de fratii mai mici. Mama a murit de cancer in 2000 iar tatal a picat de pe o schela acum 5 ani. Erau oameni gospodari si isi iubeau cei 12 copii ca pe ochii din cap. Au muncit toata viata pentru ei si si-au dorit sa-i vada pe toti la casa lor. Sase din ei sunt casatoriti si doi au si copii. Dupa decesul parintilor fiecare a incercat sa-si ia viata in maini si sa continuie visul parintilor. “Mi-au facut acte pe vaca de cand era pui si mi-au dat si 2 hectare de pamant. La fiecare ne-a lasat cate ceva.” spune baiatul cu lacrimi in ochi.
Isi priveste mainile muncite si isi continua istorisirea cu glasul sugrumat. “Doamna, mama mea a fost o gospodina adevarata. Sa vedeti ce casa avem si ce gradina bogata. Acuma nu mai sunt flori ca n-are cin’ le ingriji dar tare mai frumos era in pridvor”. De cativa ani nu mai ajunge acasa decat in vizita, vara, insa mereu le povesteste prietenilor ce frumos e la el, la Targu’.
Ionut e un baiat bine inchegat, cu brate puternice si ochi incercanati. Munceste cu ziua pe santier, iar vara merge la munca campului. Asa isi face bani de haine si de ceva dulce. E un baiat bun si darnic. “Cand primeste bursa ne cumpara napolitane si suc” spune incantat cel mai mare nazdravan al clasei. E renumit pentru bataile pe care le ofera celor ce indraznesc sa se puna cu prietenii sai, dar nu o face cu rautate…e felul sau de a-i proteja pe cei la care tine.
E imbracat cu o pereche de blugi noi. A carat saci de ciment 3 zile ca sa si-i poata permite. Din rest a cumparat o bluza pentru fratele sau mai mare. Trist, dar cum acesta e deficient mintal sever, Ionut e cel ce-i spala rufele si uneori il hraneste. Pentru el e in stare sa-i loveasca pe toti, chiar si pe profesori. Nimeni nu are dreptul sa rada de nefericirile lui. Dreptatea si-o face cu pumnul iar viata pe strada l-a invatat ca numai cel ce are puterea nu devine batjocura celorlati. Tot cutrierand strazile in lung si-n lat a dat si peste oameni buni, cu suflet mare. Asa a ajuns sa mearga in fiecare duminica la biserica iar coliva e dulcele preferat, cel mai usor de procurat. Nu-i e frica de nimeni si de nimic, insa se teme zilnic de judecata lui Dumnezeu. Vrea sa ajunga in ceruri alaturi de parintii sai si stie ca daca va gresi pe pamant, nu-i va mai revedea.
„Micul Rambo”- cum i se spune, a trait multe si ti-ar putea povesti lucruri ce nici in vis nu ti le-ai imaginat. Universul strazii e mirific pentru cei ce fug de acasa, atata timp cat inca mai ai ceva bauti in buzunar. Cand ai devenit al strazii, viata se schimba si nimic nu mai e in zadar. Muncesti pentru un colt de paine, fugi de batai si te arunci in bratele violet ale pungii. Dansezi descult in strada, dormi pe linia de tramvai si razi la soare de dimineata.
A locuit in canal o perioada insa nu i-a placut sa cerseasca. Acolo e o lume aparte. In fiecare zi isi lua bataie ba de la unul, ba de la altul. Trebuia sa plateasca 5 Ron sefului ca sa aiba un colt mai calduros de dormit, si sa se fereasca de ariile celorlalti. Cum nu-i placea sa stea cu mana intinsa si isi visa mereu parintii dezamagiti, s-a apucat de munca. Priveste spre cer parca incercand sa-si convinga mama sa-l ierte pentru greselile facute: “Banul castigat prin munca e cel mai bun. Daca furi nu-i vei sti niciodata valoarea.”
Ionut e printre putinii copii ai strazii care au ales sa se intoarca la scoala. Educatia si respectul pentru parinti nu l-au lasat sa-si distruga viitorul. Acum e mare campion la fotbal si maestru in dansuri de societate. E singurul caminist care nu supora manelele si care cunoaste tot repertoriul Mariei Lataretu si a lui Gica Petrescu. A avut oameni buni in preajma, care l-au adus pe calea cea buna, si care il motiveaza spre mai bine, asa cum faceau ai sai parinti iubitori. In fiecare seara se roaga lui Dumnezeu sa aiba grija de fratii lui si trimite un sarut maicutei ce-l priveste bland. Locul ei e asociat Luceafarului, caci „numai zambetul mamei lumina atat de cald noaptea, cand ma speriam de Bau-bau”.