natalia.stoian

Lacate, zavoare, alarme si mult mobilier in usa inimii mele. O adevarata cazarma de armamente impotriva oricui ar indrazni sa se apropie de seva fiintei mele, de tot ce e sincer, cald si bun. Am invatat sa ma ferec, sa ma ascund de oameni si sa ma pierd pe mine. Fara sa fie carnaval mi-am confectionat masti variate, frumos colorate si ornate cu talc. M-am pitulat dupa fatade de portelan si am postat un zambet constant in fata rautatilor.

Mi-am spus in sinea mea ca e timpul sa fiu singura, doar eu cu mine si mi-am propus sa amestec mozaicul fiinte mele atat de bine incat sa descopar o cu totul alta persoana cand ma voi apuca de dezlegat puzzelul. Si, uite asa, noul meu ideal in viata e sa fac lucruri pe care in mod normal nu le-as fi facut. Mi-am facut prieteni noi, am mers in locuri neobisnuite pentrul gustul meu si m-am adaptat la o existenta ne-la-locul ei …care incepea sa devina realitatea fiecarei zile.

Ma plimb pe strazi si incerc sa ma bucur de lucrurile marunte care ma inconjoara. Nimic nu are farmec…nici macar mersul la cumparaturi sau rasfoitul unor reviste. Obisnuiam sa stau ore in sir privind paginile lucioase si tinutele festive ale vedetelor. Citeam fiecare barfa si ma delectam cu sfaturile femeilor pricepute. Pricepute in ce? In cum sa-ti complici viata, cum sa te eschivezi de realitate si cum sa te zapacesti in lucruri care par a fi ceva si sunt cu totul altfel. Articole de genul “Ce spun barbatii si ce gandesc de fapt”, “Cum sa-i fii pe plac soacrei” si “10 locuri inedite pentru o partida de sex” incep sa aiba sens in noua mea filosofie de viata. Ce nuanta merge cu minciuna, ce sa asortam la ipocrizie si noile tendinte malicioase tin paginile monotoniei.

Mi-e greu sa cred in realitatea pura a basmelor, in versurile cantelor de dragoste si in picturile suave ale cuplurilor celebre. Doua despartiri mai tarziu ma voi regasi in portretul domnisoarei de 60 de ani care suspina inca dupa prima poveste de iubire…care a ramas in inima ei si ultima…

Incep sa vad barbatii prin ochii celei ranite. Sesizez toate diferentele si lucrurile care despart minunatele planete:Marte si Venus, si evident ii indeparteaza puternic pe locuitorii lor. Vreau sa sper dar mi-e frica sa cred  in vorbe si promisiuni.

VREAU!!! Vreau sa urlu ca VREAU!!! Vreau sa traiesc, vreau sa simt, vreau sa visez. Tip in sinea mea cat ma tin plamanii si ma prabusesc neputincioasa in genunchi, incercand sa ma conving singura de inutilitatea dorintelor mele. “Viata e grea!”mi se spune din toate colturile. De ce? De ce sa fie grea? Viata e un dar, un miracol, ceva sublim. De ce sa fie grea? In viata trebuie sa vrei si sa speri si toate visele ti se vor implini!Dar cum sa iti atingi steaua, cand nici tu nu stii ce vrei si te lupti constant cu eventualele planuri de viitor, le amesteci si le asezonezi ca pe salata cu idei noi si inedite.

Ghiveci de ganduri. Delicioasa salata de zile monotone. Dar, parca ii lipseste ceva. Sa fie sarea? Nu, cred ca sunt sentimentele! Ele dau gust fiecarei zvacniri de vena, ele vibreaza cu fiecare inspiratie si inmiresmeaza fiecare palpitatie. Mi-e dor sa simt! Vreau sa ma indragostesc!….na, ca am spus-o cu voce tare… Oare ce se va intampla? Cu siguranta vor rade pe la colturi de prostiile mele adolescentine si imi vor spune sec:  “Draguta, revino cu picioarele pe Pamant. Dragoste ca-n filme nu exista! Alege un baiat bun langa care sa poti face casa, ca dupa cativa ani o sa-ti treaca visele de amor”. Sa-i ascult, oare?  Nu vreau sa ma trezesc in rochie de mireasa intrebandu-ma: “Doamne, oare il iubesc? E bine ce fac?”…

Inchei inocent sperand la un destin fericit…alaturi de jumatatea predestinata.