Ionut are 17 ani si e elev in clasa a VI-a. A trecut prin multe si viata l-a invatat de mic cum sa aiba grija de el si de fratii mai mici. Mama a murit de cancer in 2000 iar tatal a picat de pe o schela acum 5 ani. Erau oameni gospodari si isi iubeau cei 12 copii ca pe ochii din cap. Au muncit toata viata pentru ei si si-au dorit sa-i vada pe toti la casa lor. Sase din ei sunt casatoriti si doi au si copii. Dupa decesul parintilor fiecare a incercat sa-si ia viata in maini si sa continuie visul parintilor. “Mi-au facut acte pe vaca de cand era pui si mi-au dat si 2 hectare de pamant. La fiecare ne-a lasat cate ceva.” spune baiatul cu lacrimi in ochi.

Isi priveste mainile muncite si isi continua istorisirea cu glasul sugrumat. “Doamna, mama mea a fost o gospodina adevarata. Sa vedeti ce casa avem si ce gradina bogata. Acuma nu mai sunt flori ca n-are cin’ le ingriji dar tare mai frumos era in pridvor”. De cativa ani nu mai ajunge acasa decat in vizita, vara, insa mereu le povesteste prietenilor ce frumos e la el, la Targu’.

Ionut e un baiat bine inchegat, cu brate puternice si ochi incercanati. Munceste cu ziua pe santier, iar vara merge la munca campului. Asa isi face bani de haine si de ceva dulce. E un baiat bun si darnic. “Cand primeste bursa ne cumpara napolitane si suc” spune incantat cel mai mare nazdravan al clasei. E renumit pentru bataile pe care le ofera celor ce indraznesc sa se puna cu prietenii sai, dar nu o face cu rautate…e felul sau de a-i proteja pe cei la care tine.

E imbracat cu o pereche de blugi noi. A carat saci de ciment 3 zile ca sa si-i poata permite. Din rest a cumparat o bluza  pentru fratele sau mai mare. Trist, dar cum acesta e deficient mintal sever, Ionut e cel ce-i spala rufele si uneori il hraneste. Pentru el e in stare sa-i loveasca pe toti, chiar si pe profesori. Nimeni nu are dreptul sa rada de nefericirile lui. Dreptatea si-o face cu pumnul iar viata pe strada l-a invatat ca numai cel ce are puterea nu devine batjocura celorlati. Tot cutrierand strazile in lung si-n lat a dat si peste oameni buni, cu suflet mare. Asa a ajuns sa mearga in fiecare duminica la biserica iar coliva e dulcele preferat, cel mai usor de procurat. Nu-i e frica de nimeni si de nimic, insa se teme zilnic de judecata lui Dumnezeu. Vrea sa ajunga in ceruri alaturi de parintii sai si stie ca daca va gresi pe pamant, nu-i va mai revedea.

„Micul Rambo”- cum i se spune, a trait multe si ti-ar putea povesti lucruri ce nici in vis nu ti le-ai imaginat. Universul strazii e mirific pentru cei ce fug de acasa, atata timp cat inca mai ai ceva bauti in buzunar. Cand ai devenit al strazii, viata se schimba si nimic nu mai e in zadar. Muncesti pentru un colt de paine, fugi de batai si te arunci in bratele violet ale pungii. Dansezi descult in strada, dormi pe linia de tramvai si razi la soare de dimineata. 

A locuit in canal o perioada insa nu i-a placut sa cerseasca. Acolo e o lume aparte. In fiecare zi isi lua bataie ba de la unul, ba de la altul. Trebuia sa plateasca 5 Ron sefului ca sa aiba un colt mai calduros de dormit, si sa se fereasca de ariile celorlalti. Cum nu-i placea sa stea cu mana intinsa si isi visa mereu parintii dezamagiti, s-a apucat de munca. Priveste spre cer parca incercand sa-si convinga mama sa-l ierte pentru greselile facute: “Banul castigat prin munca e cel mai bun. Daca furi nu-i vei sti niciodata valoarea.”

Ionut e printre putinii copii ai strazii care au ales sa se intoarca la scoala. Educatia si respectul pentru parinti nu l-au lasat sa-si distruga viitorul. Acum e mare campion la fotbal si maestru in dansuri de societate. E singurul caminist care nu supora manelele si care cunoaste tot repertoriul Mariei Lataretu si a lui Gica Petrescu. A avut oameni buni in preajma, care l-au adus pe calea cea buna, si care il motiveaza spre mai bine, asa cum faceau ai sai parinti iubitori. In fiecare seara se roaga lui Dumnezeu sa aiba grija de fratii lui si trimite un sarut maicutei ce-l priveste bland. Locul ei e asociat Luceafarului, caci „numai zambetul mamei lumina atat de cald noaptea, cand ma speriam de Bau-bau”.

Romania e vestita pentru talentul de a importa si ingurgita realitati straine siesi. Azi un cuvant, maine o expresie si uite asa ne trezim intr-o existenta specifica strainilor care ne masoara monotonia vietii zilnice. Avem o limba plina de anglicisme si ne scolarizam in stil italian. Si daca ne gandim ca odata eram supranumiti micul Paris…Complex, nu?

Anul acesta va fi unic. In vara doua generatii de studenti vor absolvi facultatea si batalia pentru un loc la master va fi mai ceva decat pe timpuri. Vom avea  doua sute de psihologii, vreo 500 de avocati si mii de economisti. Profesorii de limbi straine vor fi la tot coltul, iar calitatea invatamantului va creste brusc. Ce viziune roz si ireala! Pana acum piata muncii nu reusea sa absoarba nici macar jumatate din portia de absolventi pe care universitatiile i-o serveau anual, fara grija pentru silueta. In toamna, numarul somerilor va depasi orice asteptari, angajarile pe baza de pile vor fi singura sansa de a prinde un post pe domeniul invatat, iar muncile necalificate vor fi prestate din ce in ce mai des de licentiati. Nu degeaba vorbea Blaga de forme fara sens. Si au trecut multi ani de-atunci, si toti fara iluminari profunde. Ramanem fideli unui comportament stupid de imitare, fara a vedea daca ni se potriveste ori ba. Am avut de ales si gandit cinci ani inainte de a implementa acest nou sistem, insa destepti cum suntem am decretat lege in anul urmator si am decis sa stabilim regulile si modificarile din mers. Maimute rumegatoare, si nimic mai mult. Traiasca Europa!

Se vorbeste sus si tare despre o diferentiere clara la angajare intre cei ce termina pe sistem vechi si cei pe sistem Bologna. Sa fie oare asa? Putem spera sincer in impartialitatea si obiectivitatea angajatorilor? Ce-o sa se intample peste doi ani cand toti vor fi masterati?

Vom fi o tara de intelectuali vesnic in formare, care pentru a-si asigura o paine nu se vor baza numai pe licenta ci, usor, usor vor ajunge toti doctoranzi. Parca te-apuca rasul - plansul cand te gandesti ca viitorul ne va zambi ademenitor doar de peste hotare. Vom fi expertii altora iar Romania va fi doar o statie de formare si lansare. Vom vinde creiere si ne vom prabusi intr-o tara seaca, mediocra.

Invatati, invatati si iar invatati…acesta este secretul succesului, dragii mei!

Pentru a îmi lămuri intrebările legate de licentă, masterat, cursuri de formare şi un viitor pe meleaguri psihologice i-am răpit căteva clipe Prof. Dr. Ion Dafinoiu, deoarece în calitatea sa de preşedinte al filialei Iaşi a Colegiului Psihologilor din România şi de şef al catedrei de Psihologie Medicala si Psihopedagogie Specială a Facultăţii de Psihologie si Ştiinţe ale Educaţiei din Iaşi este persoana cea mai indicată pentru a-mi oferi informaţii de calitate.

- Ce poţi face cu licenţa în psihologie?

I. D : - Ei, acuma depinde despre  ce fel de licenţă vorbim. În cazul în care e vorba despre o licenţă în patru ani, această diplomă permite obţinerea dreptului de liberă practică pe diverse domenii, aşa cum sunt ele specificate în regulamentul de aplicare a legii privind practica profesiei de psiholog. Toţi cei interesaţi pot găsi toate aceste reglementări pe site-ul Colegiului Naţional al Psihologilor :www.copsi.ro. De exemplu: pentru cei care vor să obţină dreptul de liberă practică în domeniul clinic, în afară de licenţă trebuie să facă şi dovada unui stagiu de 150 de ore de practică într-o unitate care are un astfel de specific clinic, în domeniul bolilor mintale, iar pentru domeniul psihoterapiei aceste persoane trebuie să-şi completeze formarea cu un curs de formare in  domeniu, organizat de diverse asociaţii acreditate de Colegiul Psihologilor.

            Cei care au trei ani, în principiu, pentru a putea să obţină dreptul de liberă practică trebuie neapărat să urmeze un master; pentru ca după o licenţă de trei ani, practic ei nici nu mai pot fi numiţi psihologi, poate doar asistenţi psihologi, tehnicieni psihologi.

- Există diferenţe majore între opţiunile celor de la Psihologie şi celor de la Psihopedagogie specială ?

I. D : - Practic, cei care au terminat specializarea de Psihopedagogie specială ar putea obţine un drept de liberă practică din partea Colegiului, însă pe un domeniu foarte îngust, în şcoli speciale, sau cabinete logopedice. Ei pot să obţină un drept de liberă practică în acest domeniu al asistenţei psihologice a persoanelor cu nevoi speciale, dar  nu vor fi psihologi, vor fi psihopedagogi cu competenţă în acest domeniu pentru care ei solicită dreptul de liberă practică.

- Cei care au licenţa de patru ani, merită să facă un masterat sau un curs de formare ?

I. D : - Acum, vezi sunt opţiuni  în funcţie de planul de carieră al fiecăruia. În continuare masteratul este obligatoriu pentru cei care vor dori să se înscrie la doctorat. Problema aceasta master sau cursuri de formare se pune mai ales pentru cei care vor în domeniul psihoterapiei. Atunci strict pentru domeniul psihoterapiei, având în vedere că reglementările colegiului dar şi reglementările europene prevăd ca întreaga formare, întregul curs să fie centrat pe o singură şcoală, e greu ca un master să răspundă exact acestor cerinţe, în plus trainingul respectiv trebuie dublat de stagiul de dezvoltare personală şi de stagiul clinic supervizat; care cu greu pot fi oganizate intr-o instituţie de învaţamânt superior.

- E de preferat să faci un curs de formare în ţară sau în străinătate ?

I. D : - În domeniul psihologiei, unde decalajele tehnologice nu influenţează cu nimic achiziţia de cunoştinţe şi deprinderi, eu cred că dacă am face un bilanţ cost beneficiu cred că este mult mai util să-l faci în ţară pentru că sunt deja oameni cu experienţă în ţară, în plus, de pildă, au venit o serie de formatori din străinătate. Deci, mai degrabă aş vedea ca să se facă un curs de formare în ţară şi organizatorii, în limita posibilităţilor să invite pentru diverse teme formatori. Din experienţa pe care o am nu cred că în acest domeniu o diplomă obţinută în domeniu ar putea cântări mai mult; şi apoi, ar cântări în faţa cui? Pentru că cel mai important lucru este să te comporţi competent, pentru ca pacientul nu te întreabă cine ţi-a oferit diploma, ci pur şi simplu îţi apreciază calitatea prestaţiei şi dacă nu răspunzi problemelor lui nu mai contează de unde ai diploma, oricum nu mai vine la tine.

- Totuşi, cei care fac o specializare în străinătate întâmpină probleme la primirea atestatului de liberă practică aici, în ţară? Există probleme de echivalare ?

I. D : - Da, lucrul ăsta este o problemă intr-adevăr foarte importantă pentru că, Colegiul Psihologilor menţionează că va recunoaşte diplome emise de asociaţiile acreditate de către acesta. Să presupunem că o persoană termină un curs de terapie cognitiv-comportamentală în Franţa, în baza acestei diplome, pur şi simplu  nu poate să obţină dreptul de liberă practică. O astfel de persoană trebuie mai întâi să se afilieze la o asociaţie de terapie cognitiv-comportamentală din România care este acreditată de Colegiu, care să îi recunoască formarea făcută în altă parte şi să solicite din partea Colegiului emiterea dreptului de liberă practică.

- În principiu, persoana ar trebui mai întâi să fie angajată într-o instituţie şi apoi să facă cursul?

I. D: Nu, nu neapărat. Accesul poate fi realizat şi pe baza de contract de voluntariat. Pentru ca în momentul în care un cursant termină prima parte a cursului poate solicita din partea Colegiului dreptul de practică a psihoterapiei sub supervizare, pentru că fără acest drept nu ar putea avea acces la pacienţi şi pentru a solicita acest drept în afară de formarea de bază trebuie să aibă şi cel puţin 150 de ore de dezvoltare personală realizate.

- Un ultim sfat pentru cei care termină şi nu ştiu pe ce drum s-o apuce.

I. D:  - Eu spun deseori că succesul este realizat de o buna ierarhie a priorităţilor. Sfatul meu este ca înainte de a trece în următoarea treaptă de învăţământ, sunt unii care  vor să facă master, alţii care vor cursuri de formare sau pur şi simplu să se angajeze direct, cred că această decizie trebuie făcută în cunoştinţă de cauză. Mai întâi trebuie studiate foarte bine documentele privind practica profesiei de psiholog, pentru că s-ar putea să constate că pentru a practica nu-ştiu-ce e nevoie de nişte cursuri de formare, sau  să urmeze o treaptă de învăţământ, sau un modul de master. După aceea, un lucru care este valabil pentru toţi absolvenţii, să intre în contact cu profesionişti deja în domeniu. Ca oamenii să nu afle numai de la profesorii din facultate că e bine să apuce în direcţia asta sau în direcţia cealaltă, mai ales că mulţi dintre ei neavând contact cu practica nici n-ar putea să dea un sfat foarte bine informat.

“Un vindecator si chirurg paranormal care lucreaza in Baguio este Placido Palitoyan” asa incepe articolul – invitatie de pe grupul de yahoo psihologie.com. Menirea acestui grup este de a anunta specialistii din domeniu de conferinte, cursuri si alte manifestari de gen. Parcurg cu interes descrierea postata pe www.nierika.ro si aflu ca acest shaman practica “vindecarea magnetica”. Si-a descoperit talentul in copilarie pe cand si-a fracturat degetele alergand spre casa. S-a pus pe rugat si degetele s-au asezat miraculos la locul lor. Dupa o transa de cateva zile in care nu a vorbit si nu a reactionat la stimulii externi s-a trezit brusc cu revelatia ca darul sau trebuie impartasit lumii.Urmandu-si chemarea a nimerit intr-un trib de canibali care se pregateau sa-l manance pe cand isi desfasura ritualul de vindecare a unuia dintre salbatici. A avut o viata nomada si isi doreste sa lase acest dar fiului sau. Va veni in Romania luna asta si ne va impartasi din minuatele sale experiente, iar daca suntem norocosi poate ne va vindeca trupurile oropsite.

Doua mailuri mai tarziu misterio ma invita sa fac pe psihologul pentru doua cazuri demne de mila. Linkul cu pricina www.radiolynx.ro/blog/confidential ma aseaza pe divanul freudian drept in emisiunea lui Gabriel Dinu. Ascult povestea unui barbat plecat la o specializare in strainatate care a aflat ca nevasta il inseala de mare zor acasa dar ii spune zilnic cat de mare ii e dorul si cat de mult il iubeste. Ma trezesc apoi intr-o mare de psihologi de ocazie, fiecare cu sfatul si explicatia lui, ba mai mult unii cu acuze catre bietul om pentru ca si-a lasat nevasta pentru trei luni singura. Se porneste o discutie apriga despre inselat si motivele pentru care oamenii inseala si ma intreb in sinea mea oare cum se simte „pacientul” dupa ce afla de la mai multi specialisti-blogeri ca toata lumea inseala si ca esti un mare fraier daca mai speri in fidelitatea conjugala. Dupa o ora de pareri si conflicte de idei nu mai am rabdare sa ascult povestea fetei ce se simte sufocata de prietenia unei alte domnisoare…insa sper ca a primit alinarea sufleteasca ce si-o dorea.

Cad pe ganduri ca baba pe scanduri si ma apuc de analizat mental toata investitia scolastica si economica a meseriei fara viitor de psiholog autorizat. Patru ani de facultate, doi ani de master, patru-cinci ani de cursuri de formare, ore de supervizare si un munte de acte legalizate pentru Consiliul Psihologilor. Adaug aici investitia facuta in toata colectia galbena de la Polirom, in tratatele de psihiatrie achizitionate cu mult chin de la anticariatele de pe Lapusneanu, toate week-endurile petrecute la sediul nu-stiu-carei asociatii si ne-mai-numaratele ore de voluntariat. Presar multe milioane subventionate cu bunatate si speranta in viitor de parinti si noptile albe la lumina lampii pentru a memora simptomele si diagnosticele diferentiate din imensul DSM, varianta revizuita si imbunatatita. La ce bun atata chin si zbucium cand exista emisiuni tematice, perfect comercializae pentru orele de varf, in a caror minute tot romanul se spurca si se pupa sub ochii psihologului, preotului, avocatului, astrologului si vizionarilor cu puteri paranormale. Adio cabinet si drept de parafa, la revedere sedinte terapeutice finantate de casa de asigurari si  idealuri de pe varful piramidei trebuintelor. Viitorul psihologilor e in eter, la oa fixa sau in paginile revistelor pentru adolescenti.

“Un vindecator si chirurg paranormal care lucreaza in Baguio este Placido Palitoyan” asa incepe articolul – invitatie de pe grupul de yahoo psihologie.com. Menirea acestui grup este de a anunta specialistii din domeniu de conferinte, cursuri si alte manifestari de gen. Parcurg cu interes descrierea postata pe www.nierika.ro si aflu ca acest shaman practica “vindecarea magnetica”. Si-a descoperit talentul in copilarie pe cand si-a fracturat degetele alergand spre casa. S-a pus pe rugat si degetele s-au asezat miraculos la locul lor. Dupa o transa de cateva zile in care nu a vorbit si nu a reactionat la stimulii externi s-a trezit brusc cu revelatia ca darul sau trebuie impartasit lumii.Urmandu-si chemarea a nimerit intr-un trib de canibali care se pregateau sa-l manance pe cand isi desfasura ritualul de vindecare a unuia dintre salbatici. A avut o viata nomada si isi doreste sa lase acest dar fiului sau. Va veni in Romania luna asta si ne va impartasi din minuatele sale experiente, iar daca suntem norocosi poate ne va vindeca trupurile oropsite.

Doua mailuri mai tarziu misterio ma invita sa fac pe psihologul pentru doua cazuri demne de mila. Linkul cu pricina www.radiolynx.ro/blog/confidential ma aseaza pe divanul freudian drept in emisiunea lui Gabriel Dinu. Ascult povestea unui barbat plecat la o specializare in strainatate care a aflat ca nevasta il inseala de mare zor acasa dar ii spune zilnic cat de mare ii e dorul si cat de mult il iubeste. Ma trezesc apoi intr-o mare de psihologi de ocazie, fiecare cu sfatul si explicatia lui, ba mai mult unii cu acuze catre bietul om pentru ca si-a lasat nevasta pentru trei luni singura. Se porneste o discutie apriga despre inselat si motivele pentru care oamenii inseala si ma intreb in sinea mea oare cum se simte „pacientul” dupa ce afla de la mai multi specialisti-blogeri ca toata lumea inseala si ca esti un mare fraier daca mai speri in fidelitatea conjugala. Dupa o ora de pareri si conflicte de idei nu mai am rabdare sa ascult povestea fetei ce se simte sufocata de prietenia unei alte domnisoare…insa sper ca a primit alinarea sufleteasca ce si-o dorea.

Cad pe ganduri ca baba pe scanduri si ma apuc de analizat mental toata investitia scolastica si economica a meseriei fara viitor de psiholog autorizat. Patru ani de facultate, doi ani de master, patru-cinci ani de cursuri de formare, ore de supervizare si un munte de acte legalizate pentru Consiliul Psihologilor. Adaug aici investitia facuta in toata colectia galbena de la Polirom, in tratatele de psihiatrie achizitionate cu mult chin de la anticariatele de pe Lapusneanu, toate week-endurile petrecute la sediul nu-stiu-carei asociatii si ne-mai-numaratele ore de voluntariat. Presar multe milioane subventionate cu bunatate si speranta in viitor de parinti si noptile albe la lumina lampii pentru a memora simptomele si diagnosticele diferentiate din imensul DSM, varianta revizuita si imbunatatita. La ce bun atata chin si zbucium cand exista emisiuni tematice, perfect comercializae pentru orele de varf, in a caror minute tot romanul se spurca si se pupa sub ochii psihologului, preotului, avocatului, astrologului si vizionarilor cu puteri paranormale. Adio cabinet si drept de parafa, la revedere sedinte terapeutice finantate de casa de asigurari si  idealuri de pe varful piramidei trebuintelor. Viitorul psihologilor e in eter, la oa fixa sau in paginile revistelor pentru adolescenti.

Mai la deal de Ghimes, aproape de „padurea spanzuratilor” sta garda amintirilor mausoleum celor cazuti in razboiul cu austro-ungarii. Acu’ cativa istorici ani in urma, prin localitatea Cuchinis fusese stabilita granita. Nu mare sa-ti fie mirarea cand ai sa afli ca dunga galbena si gardul blindat treceau chiar prin casa familiei Pop. Asta le-a fost norocul, si timp de vreo 10 ani si-au impartit locuinta cu soldatii. Ce-i drept nea’ Vladislav era ungur dar se indragostise nebuneste de Marioara pe cand avea 16 ani. A cerut-o de la tac-su vreo 3 ani incontinuu, caci frumoasa fata balaie cu ochi verzi fusese promisa fiului de colonel. Dar cum sa-i franga inima bietul parintei protejatei lui, care abia implinse 14 ani si isi simtea inima arzand de dorul flacaului ce-i tot facuse curte. S-au luat, au facut casa si si-au inseninat zilele cu rasul celor 5 copii.

Trei case mai la deal sta povestea lui Ion si a Mariei Oprea. Proaspat casatoriti, visatori ca orice indragostiti si dornici de planuri marete si-au trait primii ani de familisti doar cu vizite scurte in sfanta zi de duminica. Cand s-a stabilit granita maghiara Ion lucra cu ziua aproape de Miercurea Ciuc iar Maria era in vizita la muma-sa. Nefasta zi. Toti soldatii le cunosteau povestea si le priveau lacrimile cu mila. Pana si pustile se inmuiau pentru ei, iar programul de vizita se mai prelungea uneori.

Dupa terminarea conflictului de paza nu mai stateau soldatii insa se ridicasera solemn doi lei imensi. Si ei isi au povestea zbuciumata. Cum se certau romanii cu maghiarii, cum leii erau intorsi cu fata spre „bozgori”. Cand vremurile era mai calme si leii se intorceau zambitori catre romani. Si uite asa s-au intors si s-au sucit leii pe toate partile pana s-au plictisit de miscare. Acum si-au intors coada catre cei de limba straina si isi  priponesc labele a lene pe meleaguri romane.

Crash

Regie: Paul Haggis

Distributie: Sandra Bullock, Matt Dillon, Don Cheadle, Jennifer Esposito, Terrence Howard, Brendan Fraser, Ludacris, William Fichtner.

“Crash” este filmul care a adus o briză nouă in lumea Oscarurilor. Paul Haggis a avut curajul să arate intregii lumi ce impact are rasismul asupra oamenilor şi cât  de răspândit este acest fenomen în viaţa de zi cu zi a Americii. Pe parcursul celor 113 minute asistam la metamorfozarea unui curcubeu de personaje, ce pornesc în vâltoarea vieţii cu teamă faţă de cei diferiţi lor şi ajung, datorită interacţiunilor inevitabile să se definească pe ei înşişi în raport cu aceştia.

Totul se învârte în jurul unor banale accidente de masină, singurele evenimente care mai pot avea impact asupra sufletelor înghetate ale oamenilor, care în lupta lor spre un trai normal, s-au izolat chiar şi de ei inşişi. Negri, albi, latini, irakieni, coreeni, poliţişti sau criminali, bogaţi sau săraci, toţi se definesc într-un fel sau altul prin prisma întunecată a rasismului.
Filmul pleacă de la ideea că majoritatea oamenilor au resentimente faţă de membrii celorlate grupuri rasiale şi urmăreşte consecinţele acestor sentimente. Scopul filmului este de a arăta că uneori presupunerile pe care le facem ne împiedică să vedem adevărul, şi ajungem să criticăm oamenii pentru ceea ce noi credem că sunt, nu pentru ceea ce reprezintă ei in realitate. Aşa se întamplă şi cu două dintre personajele filmului: un irakian (Shaun Toub) care locuieşte în America, însa se încăpăţânează să vorbească limba maternă şi nevasta unui om politic (Sandra Bullock), care discriminează un mexican datorita fizicului şi a unor tatuaje, dar care în realitate este un om bun, un familist ce lucrează din greu pentru a-i oferi fetiţei sale o viaţă mai bună.
Uneori, din dorinţa de a ne integra şi de a reuşi în viaţa uităm care ne sunt rădăcinile şi ne transformăm în simple tipare ale omului ideal. Cam astfel se rezumă viaţa unui producator vestit, negru (Terrence Howard) care este deşteptat la realitate de un incident neplăcut, cand un poliţist îl opreşte fără motiv şi îi abuzează emoţional nevasta (Thandie Newton).
Şi pentru a întări ideea că uneori tocmai mentalităţile celorlalţi te pot transforma într-un om rău, povestea începe şi se termină cu imaginea unor tineri negri (Ludacris si Larenz Tate), care par a fi studenţi linistiţi, dar care se transformă în criminali din cauza unor conjuncturi nefaste.
Spre final, pânza de paianjen în care toate personajele se contopesc pare puţin forţată însă, aceste intersectări de situaţii conduc persoanjele spre puncte cheie ale poveştii, spre situaţii limită, singurele care au puterea de a schimba personalităţi. Filmul are  momentele sale de suspans, de miraculos şi optimism fără a se transforma într-un basm. Scenariul păstrează contactul cu realitatea şi loveşte brutal în acele personaje care se află la limita dintre bine şi rău, oamenii care vor ramane mereu victime ale societăţii în care trăiesc.